Monica Lovinescu a intrat în casele basarabenilor la fel cum și-a făcut loc în inimile conaționalilor lor de peste Prut: memorabil și revelator. Aș ilustra acest gând evocând „întâlnirea” mea personală – una indirectă – cu autoarea „Tezelor și antitezelor la Paris”.
Am avut un unchi, profesor de fizică, locuia la Bălți. Era un împătimit al așa-ziselor posturi dușmănoase. Avea un aparat mare de radio, un VEF sovietic, pe care seara și-l lua în poală și manevra butonul până găsea frecvența potrivită, ascultând programele subversive după ce cam toți ai casei se culcau. Îmi amintesc, eram o dată la el în vacanța de iarnă și m-au frapat vocile românești – clare, tăioase, intransigente –, care răzbăteau din difuzor. Acolo am auzit-o prima dată pe Monica Lovinescu. Eram un adolescent, nu pricepeam prea multe în materie de anticomunism, dar m-a impresionat timbrul ei, felul accentuat și expresiv cu care rostea cuvintele, parcă sculpta în granit. „Este o doamnă foarte deșteaptă”, m-a răspuns unchiul, enigmatic, la întrebare, fără a mai adăuga alte comentarii.
Basarabia sovietică era un teritoriu virgin. Politica de rusificare, tabuu-rile decretate asupra identității și culturii românești, în anii ‘80, făceau să trăim frenetic, idealist, „fructul oprit”, să trecem cu vederea excesele regimului comunist de la București. De aceea cenaclul „Flacăra”, de exemplu, a avut o mai „pură”, o mai inocentă receptare la noi decât în dreapta Prutului, unde era o unealtă a propagandei ceaușiste care încerca prin naționalism să devieze energiile tinerilor. Noi nu ne puneam prea multe întrebări, ne plăcea muzica folk. Pasul spre maturitate l-am făcut descoperind emisiunile Europei Libere.
În anii studenției, Monica Lovinescu devenise pentru mine o prezență familiară, ca și Virgil Ierunca, Gelu Ionescu, Emil Georgescu sau Neculai Constantin Munteanu. Ascultam, clandestin, „Teze și antiteze la Paris” și „Povestea vorbei” în camere de cămin, cu pereți de carton (atât de mult păreau că se subțiază!) sau în locuințele obscure de la marginea Chișinăului, unde stăteam în gazdă. Încercam să rețin, să învăț, să deslușesc adevărul. Dezbaterile pe care le modera Monica Lovinescu la Europa Liberă îmi prilejuiau o mare desfătare intelectuală.
La Biblioteca Națională, pe atunci „Krupskaia”, din Chișinău, citeam România literară și Luceafărul, care se găseau în colecții pentru inițiați, și căutam să verific analizele sale de la Radio cu cele ale lui Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Valeriu Cristea sau Eugen Simion, care susțineau rubrici de cronică literară. Aceste exerciții de „lectură paralelă” aveau ceva detectivistic, pentru că urma să deduci o realitate care, dacă ai fi citit doar textele scriitorilor din România, apărea cenzurată, trunchiată, mutilată. De parcă aș fi compus puzzle-uri: Monica Lovinescu adăuga „piesele” care lipseau în desenul critic schițat de cei din țară. Era ciudat apoi să vezi cum se modifică discursul unor scriitori români care alegeau la un moment dat exilul și se regăseau în jurul mesei rotunde de la „Teze și antiteze la Paris”, unde începeau să spună lucrurilor pe nume, fără opreliști, cu fervoarea naufragiatului recuperat în ultima clipă…
Abordarea „est-etică” a Monicăi Lovinescu – un termen, o atitudine pe care ea le-a acreditat – o simțeam foarte aproape de felul meu de a interpreta arta și literatura, și trăiesc până azi cu convingerea că factorul moral nu poate lipsi din judecata globală asupra unei opere, din economia unui destin de creator. Multe din cărțile pe care le-am procurat de la librăriile „Drujba” de la Odessa, Kiev, Moscova sau Cernăuți le-am identificat după ce ascultasem comentariile radiofonice ale Monicăi Lovinescu, inclusiv despre cărțile „optzeciștilor” – generație ostracizată în România ceaușistă, cu care m-am simțit întotdeauna solidar prin același tip de sensibilitate estetică și existențială.
La Chișinău, în mediile scriitoricești, aveam un cod între noi, spuneam „Monica”, și era de-ajuns pentru a ne simți membrii unei confrerii selecte, inaccesibile gardienilor regimului comunist. Rosteam sentințe, citate de-ale „Monicăi” cu Vasile Levițchi, Serafim Saka, Vasile Vasilache sau Vladimir Beșleagă, iar cu viitorii mei colegi de la revista Contrafort schimbam casete imprimate cu „Teze și antiteze la Paris”. Mai târziu, am cunoscut oameni și din alte medii care ascultau aceste emisiuni. Printre ei, lingvistul Nicolae Corlăteanu sau profesorul Vasile Anestiade, decanul de vârstă al Academiei de Științe, care a fost vreme de 23 de ani rector al Universității de Medicină din Moldova. Domnia sa mi-a povestit cât de legat era de Europa Liberă și în special de emisiunile Monicăi Lovinescu, mi-a vorbit despre devoțiunea cu care o asculta fratele său, regretatul chirurg generalist Nicolae Anestiade – unul dintre deschizătorii de drumuri din medicina basarabeană postbelică, autorul primelor operații pe cord de la noi. Tot profesorul Vasile Anestiade mi-a povestit că la Liceul „Vasile Lupu” din Orhei, unde era elev în anii războiului, a învățat limba franceză după manualul elaborat de Eugen Lovinescu și Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, părinții Monicăi Lovinescu, manual considerat cel mai bun în epocă...
Din păcate, nu ne-am întâlnit niciodată „pe viu”. În 2000, când am ajuns la Paris, am stat doar trei zile și am avut un program foarte încărcat (participam la un proiect cultural internațional) și nu am cutezat să o deranjez. Dar am avut o scurtă corespondență cu Monica Lovinescu. Citea revista Contrafort, i-o trimiteam prin poștă sau prin diferiți curieri de ocazie, și mă aprecia pentru textele pe care le publicam în România liberă și în Revista 22. Spunea că ne întâlnim perfect în gusturi, opțiuni și preferințe. Pentru mine aceste cuvinte echivalau cu o legitimare, cea mai prețioasă la care putea râvni un intelectual basarabean… Ultima scrisoare a ei – o carte poștală – am primit-o în 2002, după ce o colegă de la Chișinău, scriitoarea Lucreția Bârlădeanu, a vizitat-o la locuința ei din Paris pentru a realiza un interviu pentru Contrafort, apoi numele Monicăi Lovinescu, treptat, a trecut în legendă. Deși, ea devenise o legendă încă pe timpul vieții…
Ar fi putut să-și facă o carieră strălucită la Paris, să scrie eseuri și piese de teatru în limba franceză, după exemplul celebrilor săi concitadini și prieteni – Cioran și Ionesco. A ales un destin mult mai aspru și, poate, mai ingrat: s-a dedicat patriei sale, încătușate de comunism, considerând că, în libertate, are datoria să vorbească lumii despre tragedia românească și să ofere vocilor disidente din țară o tribună care să le protejeze.
Mi-a fost cel mai curajos, cel mai nonconformist profesor de literatură. M-a învățat ce este cultura înaltă, exigența, spiritul critic, complexitatea unei opere de artă și, mai presus de toate, ne-a îndemnat să trăim în adevăr, într-o perioadă crudă a istoriei, în care puteai lesne să-ți pierzi sufletul, să-ți pătezi conștiința. Monica Lovinescu a fost pentru noi, intelectualii basarabeni, deopotrivă o universitate și o instanță morală.
